Ma sperie cateodata neantul
Si tristetea adanca din jur,A celor ce inca sufera
Si a mea, cand uit cine sunt.
Ma sperii cateodata de mine
Atunci cand din ingnoranta,
Cred ca ma pot transforma
Imensitatea iluzorie a lumii.
Ma sperii cateodata de timp
Si de inclestarea cu spatiul
Dar ma regasesc in libertatea
Clipei de impacare cu mine.
Elena Liliana Popescu(Cant de iubire)
este o introspecie a acelei poetese, si eu ma regasesc in unele parti, imi place ultima strofa. Am incercat si eu sa scriu o poezie in genul asta, cam asta a iesit:
RăspundețiȘtergereStau într-un colt, pe-o coajã de arţar,
Respir greu, m-ãnfioara al tãu zâmbet,
Zidind regrete pe al simţului etern hotar.
în a demnitaţii amintire arunc o lacrimã,
Ca o piatrã funerarã ... drept în iad
Cãtre tine si-al tau zâmbet îndoliat
Şi mã rog, şi-ascult, şi-aştept, neincetat
în mormântul negru si adânc ,
Mi-e frig iar tu n-apari în umbra crucii mele.
:) e minunat sa vezi pe cineva caruia ii place poezia si arta. M-am saturat sa vad oameni care zac sub propria existenta nevazand altceva decat cotidianul, fara poezie am fi ca niste animale pseudosociale.
suuperb
RăspundețiȘtergeree foarte frumoas ce ai scris Liviu , si trist...
RăspundețiȘtergereDin pacate exista destul de multe "animale pseudosociale" :(
Mi-e mi place mai mult versiunea in sarba ^^
RăspundețiȘtergere:*
frumos*
RăspundețiȘtergerepai tot aia e. :D
rainbow ,joi iti aduc cartea sa citesti cateva poezii minunate(in sarba) :)
P.S : znas ko mi je izabrao/la ovu sliku? :D