Autosabotaj.

Fiecare dintre noi are in el ceva sadic care il face un timp sa savureze durerea fizica sau cea psihica cu care se confrunta.Cand durerea napusteste asupra-ti, te simti pierdut pe un drum care pare sa nu duca nicaieri iar primul gand care iti strafulgera este -fuga. Ocolirea si nu infruntarea durerii. Dar cand suferinta si durerea te-au cuprins in totalitate atunci totul sta altfel. Este ca si cum te-ai afla in "ochiul furtunii" si practic nu ai unde sa fugi.In momentul acela dezolant si singuratic incepe savurarea durerii si exploatarea acesteia. Atunci incepe propria actiune groteasca de a infrunta durerea si de a vedea care ii limita acesteia si ce distrugeri poate continua sa faca.
E sentimentul de goliciune si totodata de o rebeliciune nedescrisa. Este intr-un fel sau altul evadarea adrenalinei in suflet si nu corp. Caci batalia este in intregime a mintii si a sufletului.Si e mult dar mult mai dureroasa ca cea fizica.
Acea proprie nebunie de a cunoaste limitele durerii o numesc - autosabotaj pentru ca dupa multe infruntari si treceri prin "ochiul furtunii" si traversarea " drumului spre nicaieri si anume infinit", lacrimile si plansul in hohote, sentimentul caderii intr-un abis si nesiguranta,ceva se stirbeste si saboteaza. Si anume - psihicul nostru.

Acum , totul a devenit de necontrolat...

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce...
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne'ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări...
Pot să mai re'nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!

("Oda-in metru antic"-Eminescu)