Totul parea sa decurga in acelasi ritm, aceeasi rutina, acelasi loc, doar ceva era schimbat.
Stateam intinsa pe iarba umeda iar ploaia continua sa imi umezeasca corpul. Cu ochii umeziti de lacrimi confundate cu micile picaturi de ploaie vedeam imaginea naturii difuza... Parea ca cerul se roteste, lumea parea ca isi urmeaza cursul obisnuit iar continuam sa stau intinsa, neobisnuita, neschimbata, indiferenta.
Ma sculam din loc, iar... cumplita angoasa ma cuprindea.
Plecam din loc, strabateam strazi in speranta ca nu e doar o iluzie ceea ce simt si mai ales, ceea ce imi doresc.
Continuam sa pasesc pe drumul impietrit si aveam impresia, cu fiecare pas care il faceam ca pasesc pe un teren minat al sentimentelor. Parea ca pamanatul din fata mea se va surpa, odata cu mine.
Si incerc sa gasesc o iesire, o scapare, o alintare a durerii interioare care ma devoreaza incetul cu incetul. Va mai ramane ceva din mine pana la urma?
cu siguranta ca va mai ramane mult din tine, doar ca momentan probabil e greu si trebuie sa lasi timpul sa isi faca si el datoria si sa cicatrizeze unele rani
RăspundețiȘtergereExpresiva ca de obicei... imi place
RăspundețiȘtergereBalaurita,
RăspundețiȘtergereprobabil :(
Liviu,
RăspundețiȘtergeremersi, si ma bucur ca iti place ^^