Propriu si Comun.

Noul nu e nicioadata nou...

Vechiul nostru e noul altora...

Iar de aici incepe crearea unui echilibru intre cei doi termeni, teoretic de necomparat, dar totusi atat de identici.

Armonia creatiei...

Fiecare dintre noi este acum, unic. Dar in unicitatea lui traiesc inca cateva "unicate" din alte dimensiuni, din alt interval de timp, din alte epoci si lumi. Noi suntem copii fidele al altor copii fidele care au reusit sacra mentinere a vietii, impingerea ei spre final, contopirea ei in timp actual si asimilarea acestuia.

Un "eu" in el ascunde atat de multe secrete proprii dar totusi atat de comune incat crearea unui propriu eu rezulta din uciderea altui "eu" devenind impropriu la propriu dar traind vesnic, din viata in viata, din dimensiune in dimensiune mentinandu-si originea si conturul.

Suportarea si acceptarea acelui tipar duce spre armonia creatiei si implinirea acesteia.

O simpla, cruda intamplare a moralului cazut la pamant si a depresiei reistaurandu-se, a dorintei de a fugi in lume, a neintelegerii lumii exterioare reflecta propria neincadrare in timp si spatiu.

Proprie...si comuna...

"a fost...este...va fi...a fost...este...va fi" - e o ciclicitate divina, sacra, dar totusi blestemata...

Iar propriul eu ti-l vei cunoaste pe deplin, atunci cand-l vei pierde.